Only available in Romanian.

Repere geografice şi topografia generală.

Localitatea Roşia Montană este aşezată în Munţii Apuseni, la o distanţă de aproximativ 11 km de oraşul Abrud, 15 km faţă de oraşul Câmpeni, 76 km faţă de Alba Iulia şi 135 km faţă de Cluj-Napoca.

Depresiunea, desfăşurată în lungul văii Roşia, are forma unui culoar încadrat de masivele Rotundul, Vârsul, Curmătura, Ghergheleu, Cetate, Orlea, Tille, care porneşte de la vărsarea Roşiei în râul Abrudel (unde se află şi localitatea Gura Roşiei) şi urcă treptat pe o distanţă de aproximativ 6 km până în zona unui amfiteatru natural încadrat la nord de masivul Jig, la sud de masivul Cârnic, iar la est de culmile domoale ale masivelor Lety şi Şulei. Masivele Orlea şi Jig de la nord, Cetate şi Cârnic de la sud, care domină cadrul natural al localităţii, sunt vechi conuri vulcanice în adâncul cărora se găsesc minereurile auro-argentifere.

Direct influenţată de topografia locului, aşezarea este compusă din două tipuri de structuri: una liniară cu tendinţe de grupare zonală, desfăşurată de-a lungul culoarului văii Roşiei, şi una cu mai mulţi poli, dezvoltaţi în jurul unui nucleu principal – Piaţa centrală a localităţii. Ţesutul urban este ordonat în jurul acestui nucleu de polii secundari plasaţi pe traseele drumurilor care conduc spre vechile zone de exploatare minieră şi, mai departe, spre satele învecinate.

Satele vecine localităţii Roşia Montană (Corna, Bunta, Blideşti, Ţarina, Bălmoşeşti, Gârda-Bărbuleşti) sunt situate pe versanţii care definesc Valea Roşiei şi pe versanţii care încadrează o altă vale amplasată de cealaltă parte a Masivului Cârnic, spre sud: Valea Cornei.

Istoricul teritoriului administrativ şi al localităţilor componente

Istoria aşezării Roşia Montană, strâns legată de exploatarea resurselor aurifere, cunoaşte trei perioade semnificative pentru definirea peisajul cultural: antichitatea, caracterizată prin amplul sistem de exploatări romane, Evul mediu, reprezentat de tipul de exploatare tradiţional[1] şi Epoca modernă şi contemporană, caracterizată prin avântul tehnologic.

Perioada romană. Anticul Alburnus Maior, atestat începând cu anul 131 p. Ch., este descris în prezent de structura industrială minieră, de manifestările funerare, edificiile sacre, edificiile publice şi, probabil, de un mod particular de alcătuire a aşezării, compusă din nuclee de locuire permanentă şi temporară.

Cel mai preţios izvor istoric, atât pentru istoria aşezării de la Alburnus Maior, cât şi pentru istoria exploatărilor aurifere sau a dreptului roman, este reprezentat de tăbliţele cerate, cunoscute încă din secolul al XIX-lea, care înregistrează contracte de vânzare-cumpărare, plata unor servicii, împrumuturi cu dobândă, acte ale colegiilor, liste de preţuri şi cheltuieli, convenţii de asociere etc şi din care desprindem şi scurte caracterizări ale aşezării. Aflăm că aşezarea Alburnus Maior este alcătuită din vici şi castella[2] populate de colonişti de etnii diverse dintre care se desprind cei iliro-dalmatini şi cei din regiunile de tradiţie elenistică, specializaţi în extragerea şi prelucrarea primară a minereului aurifer.[3]

Vestigiile arheologice descoperite până în prezent nu manifestă atribute constructive spectaculoase dar, prin modul de adaptare la cadrul natural construiesc un univers special: necropole aşezate pe pante sau pe platouri orientate spre văi, edificii sacre ridicate pe înălţimi şi aflate probabil în relaţie cu intrările în galerii. Trebuie precizat că în acest context distingem totuşi şi elemente exemplare pentru peisajul arheologic: un monument funerar circular foarte bine conservat şi două edificii publice realizate din piatră legată cu mortar şi dotate cu instalaţie de hypocaustum. Cele cinci necropole delimitate arheologic până acum, la Tăul Cornei, Hop-Găuri, Ţarina, Jig-Piciorag şi Pârâul Porcului (Tăul Secuilor), sunt martori importanţi ai dinamicii, diversităţii şi numărului crescut al populaţiei de la Alburnus Maior.

Chiar dacă aceste mărturii caracterizează aspecte esenţiale ale sitului de la Alburnus Maior, structura aşezării rămâne încă necunoscută. Este foarte probabil ca modului special de dispunere a necropolelor şi zonelor sacre în apropierea intrărilor în mină să-i fi corespuns o aşezare distribuită de-a lungul apei, în zona localităţii actuale, completată cu nuclee de locuire sezonieră, în apropierea exploatărilor.

Spectacolul extraordinar al mărturiilor arheologice este oferit însă de peisajul subteran al galeriilor romane, care formează o reţea densă, excavată în munte. Cercetările arheologice miniere actuale au adus date importante pentru istoria exploatării romane de la Alburnus Maior, redefinind acest univers, prefigurat de fragmentul de reţea subterană descoperit în anii 70’ în Masivul Orlea şi transformat ulterior în muzeu. Masivele Orlea, Carpeni, Cârnic, Lety conţin sisteme de galerii romane conservate. Galeriile de explorare, de asistenţă, de aerisire, de evacuare a apei, converg către camere cu pilieri sau către şantiere înclinate de unde se extrăgea minereul bogat.

Toate aceste elemente conturează un program minier roman de anvergură excepţională,[4] desfăşurat într-un interval de timp destul de redus –  doar cincizeci de ani.

Exploatarea este foarte posibil să fi fost întreruptă după anul 160, aşa cum sugerează conţinutul Tăbliţei Cerate Nr. 1 din anul 167[5] şi mărturiile arheologice obţinute în ultimii ani.[6] Dincolo de asocierile făcute de unii cercetători între o posibilă continuare a exploatărilor după momentul 160 şi existenţa unui procurator aurariarum la Ampelum în 215 sau ridicarea la rangul de municipium a aceluiaşi oraş în timpul lui Septimius Severus, nu există mărturii arheologice certe despre supravieţuirea exploatărilor în această epocă.

Între retragerea romană din Dacia şi secolul al XIII-lea nu cunoaştem mărturii ale vreunei activităţi umane în această zonă.

Perioada medievală. Două menţiuni documentare deschid istoria acestei perioade – una din 1238 şi alta din 1271, ambele atestând activităţi miniere în masivul Cârnic, conduse de coloniştii saşi de la Ighiu şi Cricău. Documentele nu fac referire directă la localitatea Roşia Montană, ci consemnează toponime precum Chernech sau Terra Obruth. Această informaţie istorică trebuie, probabil, interpretată ca mărturie a existenţei în epocă a unui important centru minier, compus din cătune situate la poalele masivului Cârnic, aflat sub jurisdicţia administrativă a oraşului Abrud.[7]

Premisele unei dezvoltări a aşezării medievale din zona Roşiei Montane de astăzi ar putea fi identificate în decizia regelui Carol Robert de Anjou, din anii 1327–1328, de transferare a acestui domeniu minier din proprietatea coroanei în cea a feudalilor locali, fapt cu consecinţe asupra zonei miniere în ansamblu. Seria de reforme şi legi care reglementează mineritul în vremea Regatului medieval al Ungariei şi mai apoi a Principatului Transilvaniei au stimulat dezvoltarea mineritului aurifer şi la nivel administrativ. În jurul anului 1525, într-un act de litigiu dintre proprietarii de şteampuri şi gornici, pentru dreptul de spălare a nisipurilor aurifere este atestat pentru prima dată toponimul Valea Roşiei (Rubeo flumine), din care au derivat versiunile sale ulterioare germane (Rotseifen şi Rotbach) sau maghiare (Verespatak). Tot în acelaşi an, din surse documentare aflăm că judele scaunului Sibiului, Mathias Armbruster construieşte şteampuri în zona Abrudului. Tot în această perioadă, a primelor decenii ale secolului al XVI-lea, familii ducale din zona Bavariei au o serie de interese economice în zona minieră din preajma Abrudului, deţinând imobile în oraş şi una dintre cele mai bogate mine de pe Valea Roşiei, cu şteampurile aferente. În acest context, la 1592 se menţionează includerea zonei actuale de la Roşia Montană, atestată sub denumirea de Rubeo flumine (în traducere exactă „râul roşu”), în teritoriul Abrudului, care devenise deja oraş la jumătatea secolului al XV-lea.

Dezvoltării industriale din secolul al XVII-lea, surprinse, spre exemplu, de o statistică din 1676 – care înregistrează 77 de şteampuri (rotae) la poalele Cârnicului, 29 la Corna, 17 la Cărpiniş – trebuie să-i fi corespuns şi o concentrare urbană în zona recunoscută astăzi ca centru istoric al Roşiei Montane.[8]

Perioada modernă şi contemporană. După ample rapoarte şi studii de eficientizare a mineritului, precum şi reforme legate de minerit, odată cu debutul marilor construcţii industriale făcute pe cheltuiala statului – Imperiul Habsburgic, asistăm în secolul al XVIII-lea la o adevărată revoluţie industrială în zona Roşiei Montane, aşa cum  se observă de altfel pe întreg teritoriul Transilvaniei. Putem spune că momentul 1733, care marchează începutul realizării sistemului de lacuri artificiale şi amenajări hidrotehnice, devine semnificativ pentru manifestările locale, înscrise în cadrul amplelor transformări economico-sociale mondiale ale Revoluţiei Industriale.

Acestui moment reprezentativ pentru evoluţia industriei de prelucrare primară a minereului îi sunt asociate evenimente definitorii ale istoriei naţionale. Obligarea populaţiei să participe la lucrările industriale menţionate s-a adăugat fondului social tensionat care a declanşat Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Dintre semnificaţiile acestui eveniment istoric se desprinde, datorită transformărilor pe care le declanşează, printre care desfiinţarea iobăgiei, aceea de moment crucial, de depăşire a epocii medievale şi început al celei moderne.Întreaga zonă auriferă Roşia Montană cunoaşte, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dezvoltare fără precedent prin deschiderea de mari galerii, atât de către stat, cât şi de proprietari sau asociaţii de proprietari particulari, care concesionează de la stat drepturi de exploatare a zăcămintelor (1746 – sistemul de galerii Sf. Treime – Vercheşul de Jos – Râzna, în masivul Cârnic; 1769 – galeria Vercheşul de Sus, în masivul Cârnic; 1783 – galeria Sf. Cruce în masivul Orlea, o lucrare de mare amploare făcută din iniţiativa statului şi care parcurgea întreaga vale a pârâului Roşia). Orizonturile subterane erau completate la suprafaţă de un sistem complex de instalaţii de prelucrare a minereului, alcătuit din lacuri de acumulare (tăuri) care alimentau firele de apă din văi, unde erau amplasate instalaţiile de măcinare a minereului (şteampuri).

Toată această perioadă este marcată de afirmarea identităţii naţionale româneşti – intim legată de lupta lui Avram Iancu şi a căpitanilor lui, dintre care Simion Balint, preot greco-catolic la biserica din Roşia Montană, veghează memoria acestor locuri.[9]

Tot acum se conturează structura urbană a localităţii, în forma conservată astăzi. Zona din estul aşezării îşi defineşte caracterul de reprezentare în aria de maximă concentrare urbană, dar rămâne caracterizată deopotrivă de periferiile industriale, unde domină gospodăriile cu instalaţii de prelucrare a minereului. Grupări de astfel de gospodării sau numai instalaţiile de prelucrare fac legătura cu zona din vale, structurată în jurul unui alt centru definit odată cu ridicarea bisericii greco-catolice şi a celei ortodoxe. Tăurile, sutele de şteampuri[10] şi haldele mici de steril din jurul gurilor de mină definesc peisajul industrial al acestei zone miniere. Toată această perioadă cunoaşte o dezvoltare nu numai a zonelor de exploatare (ca de exemplu deschiderea exploatării filonului Cotroanţa din masivul Cârnic, în 1875), dar şi a tehnicilor de exploatare, care au un impact semnificativ asupra cadrului natural, de data aceasta nu al zonei Centrului istoric, ci al segmentului inferior al localităţii. Structurii medievale, preindustriale, care continuă să se dezvolte, i se adaugă o staţie de concasare a minereului (în zona Gura Minei) şi o uzină de prelucrare (la Gura Roşiei – între Abrud şi Câmpeni). Minereul, transportat manual din galeriile de exploatare, era preluat de vagonete trase de locomotive electrice şi transportat prin galeria principală a statului (Sf. Cruce, începută în 1783) până la staţia de concasare. De aici, pe spectaculoase amenajări de geniu, era purtat mai departe, pe calea ferată de gabarit mic, care traversa, pe o distanţă de aprox. 4 km, terenul foarte accidentat şi asigura, printr-un plan înclinat şi un pod, legătura cu uzina de prelucrare de la Gura Roşiei. Nivelul tehnic ridicat al exploatărilor de la Roşia primeşte recunoaşterea internaţională la Expoziţia Industrială Mondială din 1856.

Dezvoltarea industrială consolidează structura urbană pe care o moştenim astăzi. Aşezarea industrială, cu o distribuţie risipită a construcţiilor de-a lungul văii şi un centru închegat, îşi conturează definitiv caracterul: nucleul din vale, probabil doar un cartier grupat pe considerente etnice în jurul celor două biserici (cartierul românesc), primeşte funcţiunea administraţiei societăţii miniere de stat, care atrage şi alte funcţiuni publice: club muncitoresc, spaţii comerciale. Dezvoltarea acestui nucleu nu a produs o dezechilibrare a celui anterior (cum se întâmplă astăzi) ci a adus Centrului istoric dotări publice importante (primărie, şcoală, cluburi, sedii de societăţi de asigurări şi sucursale ale unor instituţii bancare, cinematograf, grădină publică).

Dezvoltarea economică surprinsă în această perioadă trebuie să fi fost motivul pentru care în anul 1860 localitatea Roşia Montană se desprinde din teritoriul administrativ al oraşului Abrud.

Primul război mondial şi transferul exploatării de stat a administraţiei austro-ungare, după Marea Unire din 1918, produce probabil un dezechilibru economico-social. Statistica producţiei de aur şi argint este grăitoare în acest sens.[11] De aceea înregistrăm implicarea masivă a Statului Român pentru revigorarea industriei extractive de stat şi încurajarea exploatărilor private.[12] Toată perioada până la 1948 este marcată de procesul de retehnologizare, finalizat abia în anii ‘40.

Ultima perioadă de revigorare economică şi socială[13] se înregistrează în cei zece ani dinaintea naţionalizării din 1948, când este suprimat sectorul particular de exploatare a zăcământului.

Minele devin un aşa-zis „bun public”, exploatat de către Întreprinderea minieră Roşia Montană, înfiinţată în acelaşi an. De-a lungul anilor care au urmat acestei schimbări radicale a regimului social – politic localitatea a suferit modificări semnificative la nivelul structurii ocupaţionale, şi, implicit la cel al cadrului fizic, construit. Prin trecerea la mineritul industrial, gestionat exclusiv de stat, se pierd mare parte dintre componentele fizice specifice aşezării miniere – sunt distruse toate şteampurile, sunt dezafectate canalele de dirijare a apei şi dispar grupuri întregi de locuinţe – şi, în continuare sunt sacrificate alte componente în favoarea dezvoltării exploatării de suprafaţă, inaugurată în 1970 în masivul Cetate – este înlăturat un grup de case în zona afectată direct de carieră, se demolează palatul Ajtai, înlocuit cu un bloc de locuinţe, sau casa al cărei loc este ocupat de actualul dispensar. Apariţia blocurilor de locuinţe în peisajul tradiţional al văii este asociată celei mai recente colonizări, petrecută în acest interval de timp.

În ultima perioadă a regimului Ceauşescu, în anii ’80, se preconiza modernizarea şi transformarea localităţii în staţiune minieră, dar şi extinderea dramatică a exploatării în carieră, ceea ce ar fi presupus strămutarea unei părţi a aşezării. Spre sfârşitul acestei perioade se înregistrează o nouă emigraţie spre Valea Jiului, ca rezultat al declinului exploatării locale.

Exploatarea a fost totuşi continuată în pofida lipsei de eficienţă economică, iar efectele asupra mediului natural şi asupra patrimoniului cultural au continuat pe o aceeaşi linie a distrugerii prin indiferenţă. Alături de masivul Cetate, este afectat de acest tip de exploatare şi masivului Cârnic, ale cărui coaste nordică şi estică sunt brăzdate de lucrările actuale de terasare, amenajare de drumuri şi de extracţie. Chiar dacă aceste lucrări au afectat profund urmele miniere istorice, o parte semnificativă este conservată şi se adaugă fundalului natural sudic al aşezării – masivul Cârnic pe care se proiectează întreaga aşezare. Din fericire, masivele Jig şi Văidoaia, care compun fundalul natural nordic al aşezării, se conservă neatinse de la încetarea exploatărilor tradiţionale (1948).

În 1995, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a acordat licenţa de concesiune pentru exploatarea unei suprafeţe localizată în Roşia Montană, către S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC). Termenii licenţei prevăd dreptul exclusiv de a desfăşura activităţi miniere pentru o perioadă iniţială de 20 ani, perioadă care poate fi prelungită pe perioade succesive de 5 ani. Prima consecinţă, deja resimţită, a acestui eveniment este accentuarea fenomenului de depopulare a aşezării, şi modificarea caracterului funcţional prin transformarea unor locuinţe tradiţionale, permanente, în locuinţe temporare, de serviciu sau în spaţii pentru birouri. Proiectul de exploatare minieră de suprafaţă promovat de RMGC implică însă transformări mult mai consistente la nivelul aşezării – de la schimbarea profilului funcţional al unor segmente, la dispariţia totală a altora, precum şi modificări radicale ale peisajului natural care integrează toate elementele peisajului cultural al sitului Roşia Montană.

Evoluţia structurii etnice şi religioase a populaţiei

Varietatea etnică este o constantă a structurii populaţiei aşezării, manifestă de-a lungul epocilor istorice, aflată în relaţie directă cu momentele semnificative ale mineritului aurifer. Astfel, chiar din primele izvoare care se referă la populaţia zonei transpare caracterul etnic eterogen al grupurilor de mineri colonizate aici.

De-a lungul Evului Mediu sunt consemnate în repetate rânduri schimbări în structura etnică a populaţiei din zonă, odată cu sosirea unor grupuri de colonişti a căror prezenţă este necesară pentru exploatarea cât mai eficientă a zăcămintelor de aur. Sunt atestate astfel mai multe etape de colonizare a minerilor germani, începând cu secolului al XIII-lea, a celor din Austria şi Ungaria sau, mai recent, la sfârşitul secolului al XIX-lea, migrarea aici a unor meşteri constructori italieni.[14] Aceste grupuri etnice se adaugă populaţiei locale, formate in majoritate din români şi maghiari (concentraţi în zona Centrului istoric).

Aspectul numeric, cantitativ, al acestei dinamici a populaţiei reflectă perioadele de creştere sau regres ale industriei miniere. Pentru epocile istorice mai îndepărtate acest aspect poate fi interpretat doar prin sensul modificărilor suferite – creştere în epocile de colonizare, scădere în cele de recesiune. Expresia demografică a acestor fluctuaţii poate fi urmărită cu mai mare precizie începând cu secolul al XIX-lea.[15] Astfel, până la sfârşitul acestui secol se constată o creştere a populaţiei, care ajunge în anul 1901 să numere 5000 de locuitori, după care urmează o perioadă de scădere pronunţată în primele două decenii ale secolului XX, la sfârşitul căreia sunt înregistraţi doar 1937 locuitori. O nouă creştere în anii ’30 şi ’40, este urmată de o scădere după 1952, când încep să se manifeste efectele naţionalizării şi mulţi foşti concesionari de mine părăsesc localitatea. Datele statistice înregistrează, în decada 1956 – 1966, o nouă creştere a populaţiei, reflex al unei noi colonizări. Din acest moment populaţia pare să se stabilizeze, până când se începe punerea în aplicare a Planului de acţiune pentru relocarea populaţiei, iniţiat de către RMGC.

Convieţuirea diferitelor grupuri etnice este marcată de momente de conflict acut[16] care evidenţiază de fapt un fond conflictual de lungă durată. Surprinde însă mai ales ierarhia socială clar conturată, cu foarte rare transgresiuni între grupuri – minerii înstăriţi care locuiau partea centrală a satului (roşienii) îi acceptau cu greu în rândul lor pe locuitorii din zonele periferice ale aşezării (lăturenii) sau pe cei sosiţi din alte părţi (viniturile).[17] Ambele aspecte ale relaţiilor din interiorul comunităţii au corespondent în modul de structurare a aşezării. Astfel, informaţiile referitoare la incendierea părţii româneşti a satului, în timpul Revoluţiei de la 1848, evidenţiază o organizare în care intervine şi criteriul etnic, coroborată de altfel de amplasarea, excentrică faţă de Piaţă, a bisericii ortodoxe şi a celei greco-catolice, separate de gruparea celorlalte trei biserici – catolică, unitariană şi reformată. Conflictele între diferitele grupări ierarhice, încă vii în memoria colectivă, cum este înfruntarea dintre roşieni şi lătureni, transformată într-o luptă purtată cu ţapinele, exprimă şi ele o particularitate socială care îşi poate uşor găsi corespondenţa în organizarea aşezării. Zona centrală, cea locuită de minerii înstăriţi, roşienii, poartă amprenta organizării târgurilor din regiune, în timp ce zonele periferice ale aşezării, locuite de lătureni, se apropie de tipul de organizare difuză specific satelor risipite. Mai mult, organizarea liniară a segmentului inferior al aşezării, unde sunt amplasate şi cele două biserici ale comunităţii româneşti, este şi ea diferită de cea a centrului, fiind tipică pentru satele de vale ale Munţilor Apuseni.

Evoluţia ocupaţiilor populaţiei; ocupaţii tradiţionale persistente

Ocupaţia principală a populaţiei din Roşia Montană este, în toate perioadele istorice, mineritul, în care sunt angajaţi toţi membrii familiei, chiar şi copiii. Arhitectura care se dezvoltă în jurul acestei ocupaţii este diversificată, cuprinzând lucrările necesare realizării sistemului de galerii, a reţelei hidrotehnice şi a tuturor dispozitivelor auxiliare.

Practica mineritului reclamă, în afara operaţiunilor specifice, şi prezenţa ocupaţiilor auxiliare: fierărie, pietrărie, dulgherie, cărăuşie – ai căror practicanţi sunt incluşi în categoria minerilor.

Lipsa oricăror altor ocupaţii, chiar şi a celor legate de producerea alimentelor, a favorizat dezvoltarea segmentului comercial în zona Pieţei, unde se organizau şi târgurile săptămânale. Mai mult decât atât, apar meşteşuguri caracteristice mediului urban: croitorie de gros şi de subţire, cizmărie, măcelărie, cofetărie – patiserie.

Satele învecinate şi chiar zona din vale sunt specializate în agricultură pe arii restrânse şi în creşterea animalelor. Dintre acestea se distinge satul Corna, unde activitatea minieră, trădată acum doar de urmele exploatărilor de pe versantul sudic al Cârnicului şi de existenţa unuia dintre cele mai mari lacuri artificiale (Tăul Cornei), se completează cu creşterea animalelor.

Această reţea de sate, în centrul cărora se află Roşia Montană, a stabilit în timp un tip de schimburi economice specifice, desfăşurate în limitele conceptului contemporan de dezvoltare durabilă. Astfel, zona monofuncţională a Roşiei era aprovizionată cu produse alimentare şi îşi asigura o parte dintre servicii ca urmare a relaţiilor economice întreţinute cu satele învecinate.

Evoluţia fondului construit; tipologia şi caracteristicile acestuia; amenajări

Delimitarea tipologică a construcţiilor de la Roşia Montană, în afara unei clasificări necesare cunoaşterii fondului construit în ansamblu, nu aduce şi date legate de datare, din moment ce tipul tradiţional, nealterat, se regăseşte în toate epocile istorice şi este folosit chiar şi în prezent. Permanenţa acestei tipologii este semnificativă pentru configuraţia localităţii şi conţine, prin relaţiile asociate, un element deosebit de valoros. În cadrul acestui fond construit, de factură tradiţională, asociat în majoritatea cazurilor cu anexe industriale, se constituie în zona Pieţei centrul aşezării, caracterizat de construcţiile cu puternice influenţe urbane, influenţe care se diluează progresiv spre periferii. Acest tip al fondului construit, asociat cu configuraţia urbană, este în egală măsură tradiţional prin relaţia caracteristică cu parcela (spaţiul de distribuţie exterior – târnaţul – este un element permanent al arhitecturii de la Roşia Montană) şi urban prin modul caracteristic de amplasare a construcţiei pe parcelă (pe aliniament), prin modul de realizare a accesului pe parcelă (prin gang), prin gruparea construcţiilor în regim închis, etc. Această dublă valenţă a unor zone devine extrem de preţioasă nu numai pentru cazul Roşia Montană, dar şi pentru evoluţia societăţii în general, prin conservarea unui sat minier medieval (din perioada preindustrială) în care momentul trecerii spre epoca modernă este „îngheţat” într-un mod foarte sugestiv.

La aceste două tipuri, cel tradiţional rural şi cel tradiţional cu influenţe urbane, se adaugă o categorie de construcţii, eterogenă prin configuraţia morfologică, dar perfect integrată, prin limbajul arhitectural, în atmosfera deja constituită, bogată în influenţe urbane. Este vorba de seria de dotări sociale şi publice care s-au adăugat ţesutului urban la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX.

Structura urbană

Configuraţia aşezării este rezultatul dezvoltării spontane, în strânsă legătură cu exploatarea auriferă. Masivele muntoase care definesc cadrul natural al aşezării sunt şi locul de exploatare, ceea ce face ca structura aşezării, cu cei doi poli ai ţesutului urban legaţi de structura liniară a văii, să fie direct determinată de gruparea masivelor: Cetate şi Orlea de o parte şi de alta a polului inferior, al bisericilor de pe vale; Jig, Văidoaia, Lety şi Cârnic în jurul polului superior, al Centrului istoric.

Modificările antropice asupra peisajului natural, realizate în scopuri industriale, devin semnificative şi definitorii pentru structura urbană a aşezării. Dintre acestea se disting lucrările istorice de amenajare a reţelei de lacuri artificiale, dintre care cele mai importate se conservă până astăzi: Tăul Mare, Tăul Brazi, Tăul Anghel, Tăul Ţarinei, Tăul Găuri, Tăul Cartuşului, Tăul Ţapului, Tăul Cornei. Din aceste lacuri, firele de apă şi canalele de aducţiune alimentau instalaţiile individuale de prelucrare a minereului, brăzdând întreg teritoriul. Aceste elemente – canalele – au dispărut în totalitate după 1948. Singura urmă, dar şi cea mai importantă, pârâul Roşia a rămas martorul acestei organizări industriale şi coloana vertebrală a întregii aşezări.

Din cadrul celorlalte aşezări învecinate, sate risipite pe pantele deluroase, se remarcă zona superioară a satului Corna, unde se poate surprinde o concentrare a construcţiilor în jurul celor două biserici, greco-catolică şi ortodoxă, şi una dintre cele mai mari amenajări hidrotehnice din zonă – Tăul Cornei.