Roşia Montană (jud. Alba) este un sit minier aurifer cunoscut şi exploatat încă din antichitatea romană sau chiar preromană şi până în trecutul recent. Mineritul tradiţional la scară mică, familială sau de grup, s-a desfăşurat de-a lungul a circa două milenii, cu pecedente chiar mai îndepărtate şi a durat până la naţionalizarea comunistă din 1948, această istorie îndelungată făcând din Roşia Montană unul dintre cele mai longevive centre miniere cunoscute astăzi. Această anduranţă se traduce într-o inter-relaţionare sistematică şi profundă a cadrului natural şi a fenomenelor culturale – pornind din adâncurile munţilor până la suprafaţă, de la topografie la faună şi floră şi la comunităţile umane din zonă – care a generat unul dintre cele mai spectaculoase peisaje culturale ale României şi, posibil, ale Europei.

În contribuţia de faţă este prezentată o privire de ansamblu asupra patrimoniului cultural al sitului, bazată pe cercetări şi evaluări multidisciplinare consacrate sau emergente. În continuare sunt prezentate două viziuni contradictorii privitoare la dezvoltarea sitului. Una promovează un proiect minier de mari dimensiuni, pe termen scurt, în carieră deschisă, care şi-a făcut deja simţite efectele distructive asupra patrimoniului cultural. A doua propune o cale de dezvoltare pe termen lung, durabilă, pornind de la resursele bogate constituite de patrimoniul cultural şi natural, susţinută şi prin iniţiativa de a înscrie situl în Lista Patrimoniului Mondial.

Articolul integral publicat în Caiete ARA 4, 2013.